dacă m. gălăţanu, în postfaţa volumului, simţea parcă nevoia să argumenteze, dovedească faptul că ceea ce scrie andrei ruse este întradevăr poezie, ei bine, eu încep prin a spune că nu există niciun dubiu în privinţa acestui fapt. poetul andrei ruse scrie poezie. (să vezi pumni în cap ce-mi iau… )

fundalul arată cam aşa: bucureşti. mai exact, cartierul colentina. proximitatea jegului şi a ilicitului. huruitul tramvaielor. manelele. refugiul. 

găsim în volumul lui ruse o serie de locuri şi trăiri comune la care nu poţi să nu rezonezi. eşti obligat. găsim un mix incredibil de elemente, pe de o parte, de o duritate aproape îngropată într-un program al ratării şi, pe de alta, elemente de o sensibilitate (pseudo-) salvatoare. ne găsim plîngînd beţi în club a, căutînd printre toate “grasele” privirea cuiva. dar nu a oricui. ne găsim la obor tîrşîindu-ne pantofii sport pe trotoar, imaginînd secvenţe de film sau de viaţă cu o persoană pe care o vedem întîia oară. 

fireşte că andrei ruse şantajează sentimental cititorul. bineînţeles că ştie de unde poate “ciupi” admiraţie. (şi ce dacă?)

(nu prea aş vrea să citez din volum. mi se pare aiurea. nu ştiu de ce. dar probabil că voi fi nevoit. )

omul andrei ruse a creat atîtea valuri încît e de prisos orice tentativă a mea de a-i descrie, chiar şi în linii mari, personalitatea. am zis astăzi, mai în glumă, mai în serios, că, dacă ianuş s-ar fi născut cu 10 ani mai tîrziu, nu mai avea loc de andrei ruse.

acum, revenind la volum, trebuie să recunosc că am cîteva „obiecţii”, una dintre ele fiind titlul. ştiu că iniţial era blow job. foarte multă lume ştie asta. mi se pare aiurea că vulcanicul, neiertătorul, intolerantul andrei ruse a făcut un compromis atît de odios precum acesta, forţat fiind de tzone sau de gălăţanu sau whatever (pentru că asta s-a înţeles şi asta e imaginea, gustul lăsate în urmă). evident că am înţeles de ce a fost de fapt nevoie de schimbarea de titlu (nu comentez). dar alternativa trebuia să fie un titlu în română şi sub nicio formă un compromis atît de evident. asta e una dintre obiecţii. cea de-a doua ar fi legată de o parte din titlurile textelor. în engleză. sigur că unele se justifică dar sînt efectiv prea multe, ilustrînd o „direcţie îngrijorătoare” (asta e pt monsieur cosmin dragomir) în literatura contemporană. prea multă „romgleză” s-ar putea să strice.

cam atît cu obiecţiile. legat de punctele forte, şi de entuziasmul meu referitor la acest volum… well… hai totuşi să vedem nişte versuri:

- avem „reacţiune”:

…dă-o-n mă-sa de privatizare
dă-o-n mă-sa mea de globalizare
nu e niciun tab pe stradă în seara asta
niciun tanc nu se plimbă prin junglă
nimeni n-a aparat nimic…

… moartea nu va veni să-ţi spună
că te înţelege…

- avem ironie sumbră (dar subtilă):

…am o cutie mare acasă
plină de scrisori lumânărele
flori şi tot felul de papiţoaie
pe care m-au rugat să ţi le las la cimitir

le privesc şi râd
pentru că habar nu ai
câţi oameni încă se gândesc la noi
şi sunt mai buni.

- avem un senzorial cutremurător, avem alteritate şi metafizică:

singurătatea e o stare de descompunere
părul devine altcineva
nasul altcineva ochii
mâna dreaptă mâna stângă

devii o formă de bucăţi
fără nume
fără un sens conturat pe post de superglue

impresia e întotdeauna că într-un moment
vei crăpa brusc în toate miimile-astea străine
o explozie scurtă
inevitabilă…

- avem moarte :

…l-am tras în groapă ca pe-un obiect vechi
la care ai ţinut odată şi când îl arunci în coş
ai totuşi grijă să nu se spargă
sau să se zgârie pe undeva…

- avem „feminitate potenţială”:

mi-ar plăcea…

… o femeie
care atunci când se dezbracă
să-şi arunce lenjeria
ca şi cum
ar ordona începerea unui război.

şi nu numai…

avem di tăti…

cel mai bun volum de poezie pe care l-am citit pe anul acesta. pur şi simplu.

Notă către mine: fericirea presupune un declic emoţional cât de mic. Începutul toamnei trecute. Soarele îmi bate exact pe creştet. Merg încet de la intrare în Herăstrău. O mână îmi ţine mâna abia sesizabil, uşor, ca o adiere. Mă gândesc că poate fi mâna oricui. Nu contează. Notă către mine: mâinile sunt importante când discuţi despre fericire. Ajung la un pod şi paşii mi-o iau înainte. Miroase a toamnă. Mirosul e important. Mâna liberă o ia şi ea înainte. Inspir prin toţi porii. Disting greu ce e în jurul meu. Cineva s-a jucat la butonul de luminozitate. Trei opţiuni: hidrobicicletă, barcă cu vâsle, vaporaşul Snagov. Notă către mine: fericirea presupune existenţa unor opţiuni. Mă urc pe puntea Snagovului. Miroase a motorină dar e prea tîrziu pentru a mă deranja. Un ţigan cântă la vioară. Ceva între Dunărea Albastră şi Fata Morgana. Nu contează. Simt că lipseşte ceva. Ştiu! Lipseşte vocea de femeie răguşită: „Pe partea dreaptă puteţi observa…”. Şi continui eu ce nu a început nimeni: … pe partea stîngă, un peşte mort, o raţă, un copac căzut, încă un peşte mort, încă unul, o raţă… terenul de golf, o şalupă, o fată urlând din ciocanul de pe malul din dreapta… Nici nu simt dar ne întoarcem şi soarele îmi bate un pic oblic pe urechea dreaptă. Cobor şi mâna mă ţine un pic mai ferm, să nu cad, să nu mă pierd… cine ştie… Notă către mine: fericirea e însăşi libertatea de a fi fericit. Plus o mână care să te ţină… de mână.

//

btw, “tineretul care se dă cu vaporaşele” e problema lui exarhu, lately

nu-mi amintesc cînd am fost ultima oară fericit de ziua mea e trist pentru că e o zi de vară mereu frumoasă mereu fără nori şi de fiecare dată în ziua asta caldă mă trezesc dimineaţa devreme cu mîinile mai transpirate decît de obicei mă trezesc aşteptînd ceva mare de tot şi cevaul ăsta mare trebuie să apară din clipă în clipă nu e niciodată departe nu e nici la îndemînă totuşi îl miros în jur încerc să-l apuc şi atunci realizez eu nu am mai fost demult fericit în ziua asta nu e niciun motiv să fie altfel acum despre ziua asta pot îndruga în neştire pagini întregi fără să mă ridic nicio clipă din mocirla scîrbos de dulceagă şi duioasă a miorlăielii despre ziua asta ştie foare puţină lume la fel de puţină parcă în jur lumea se dezlipeşte de mine de ziua mea şi pluteşte undeva aiurea ca bebeluşul în borcanul din laboratorul în care n-am călcat niciodată dar îl ştiu aşa ceva nu se ratează mi-au povestit l-am văzut şi eu din uşă numai o clipă totuşi ca să nu supăr şi ce dacă plîng de ziua mea adică ştii melodia aia e una dintre preferatele tale it’s my birthday and i cry if i want to e o prostie dacă mă întrebi pe mine dar nu mă întrebi pentru că tu ai întotdeauna dreptate eu nu am dreptate nici de ziua mea aşa că plîng pentru că în fiecare zi este ziua mea adică nu am dreptate mă gîndesc că ar fi fain să mă trezesc la 10 ani să-l văd pe taică-miu în pragul uşii în dimineaţa aia hai bărbate trezirea şi eu să mă trezesc ca şi cînd nu s-a-ntîmplat nimic să merg în bucătărie şi să mănînc ou american şi pîine prăjită cu unt să ne ridicăm de la masă ca şi cînd nimic nu s-ar fi întîmplat să mergem jos ca şi cînd nimic nu s-ar fi întîmplat să plecăm cu maşina pînă la bunică-mea unde să-mi desfac cevaul mare de tot şi să mă bucur să fiu fericit ca şi cînd nimic nu s-ar fi întîmplat ar fi fain să nu am dreptate şi să nu conteze din nou